make me happy.

Te iubesc din absolutul intern și infinit al ființei mele. Mi-a luat ceva timp să înțeleg asta cum trebuie. Mă sperie acest sentiment.Este atît de intens încît, odată ce am simțit așa ceva, aș putea chiar să mor împăcată. Mă simt ca și cînd aș fi atins niște lucruri interzise... Iubirea, pentru mine, mi s-a părut a fi un lucru sacru, genul cela de lucru pe care oamenii mînjiți nu-l pot avea, genul cela de lumină pe care cei condamnați n-au voie să-l vadă... dar eu l-am văzut, asta înseamnă că o să mor? Una dintre cele mai adînci dorințe ale mele pare să mi se fi împlinit. Am atins iubirea, aspră, infinită și chiar demonică... e acolo și așteaptă să-i dau o formă. Cum aș putea eu, singură, să fac asta? De ce nu mă ajuţi? De ce te uiţi la mine şi după întorci privirea, nepăsîndu-ţi? De ce treci pe lîngă iubirea mea? Chiar ai vrea să mor? Să ating culmea iubirii, tu să mă respingi, eu să cad de pe scara lung şi grea parcursă şi să mor? Iubirea pe care ţi-o port, dragule, e pură! Dar ţie nu-ţi pasă, şi te duci la alta, care nu te iubeşti nici un sfert din cât de iubesc eu! Sper că o să înţelegi într-o zi iubirea pe care ţi-am purtat-o şi pe care, probabil, o s-o mai port ceva timp. Dar oricît aş vrea să îmi remarc sentimentele şi iubirea în faţa ta, tu laşi o privire rece şi ignori, după aia comportîndu-te normal. Mi se pare ireductibilă iubirea pe care ţi-o port. Am încercat să o omor,s-o distrug,odată și pentru totdeauna, să mă las rece, să mă prefac că nu simt nimic. Dar îmi este imposibil. Doar un om cu inimă rece ar putea-o face. Tu nu observi, şi te duci la una cum s-ar zice mai "bună" decât mine.Poate că și așa este. Te duci departe, dispari, te pierzi în vorbe goale pe care ţi le poate spune oricine, dar care nu sunt adevărate. Mi-a luat ceva timp, ştii? Să îmi dau seama ce simt. Să îmi fac curajul de a îţi spune. Să mă înfrunt cu sentimentele mele. Să le recunosc. Să le las să curgă. Să ştiu într-un final, că sunt acolo. Că există. Să ştiu că nu am inima rece. Că pot atinge culmea iubirii. Dar nu mi-am dat seama că, atinsă pentru o singură secundă, te face să îţi pierzi zile, nopţi, luni, ani... Că poţi suferi atît. Din cauza nepăsării. Din cauza tristeţii. Din cauză că sentimentele şi iubirea purtate, nu au fost reciproce.
Am aşteptat mult. Foarte mult. Nimeni nu a ştiu ce este în sufletul meu. Am încercat din răsputeri să îmi ascund sentimentele, ca să nu rîzi. Ca să nu îţi baţi joc. Dar am greşit. Mai bine îţi spuneam din prima despre iubirea pe care ţi-o port. Fiindcă atunci, dragul meu, nu atinsesem culmea iubirii. Eram la jumătate, dar cu fiecare zâmbet dulce al tău, mai urcam câte o treaptă.
Nu am înţeles ce e iubirea, nu ştiam cum se simte, nu ştiam cum se exprimă. Nu ştiam nimic de ea. Dar, ştiam că se poartă între doi. Cel puţin credeam. Nu regret că te iubesc. Nu am de ce. E un sentiment pur. E un sentiment unic. E ceva ce nu întîlneşti la toţi. Dar regret că tu nu realizezi asta încă. Dar nu contează. Eu o să continui să te iubesc.

Realitatea.

Și parcă totul e bine,și parcă zîmbim...Dar ne înșelăm. Totul e doar ”parcă” ...Ne e frică să vorbim despre ceea ce ne doare. Ne temem să cuprindem problemele în brațele noastre, atît, încît să le strivim odată, ca să dispară pentru totdeauna.
Orgoliul e mare, nimeni nu face primul pas...Ambii vrem asta, pur și simplu nu avem curaj. Ne e frică de ceea ce va fi apoi. Ne temem să nu doară ceva după...
Privesc în ochii tăi mari și plini de dragoste, mă simt cu adevărat protejată.
 E în zadar totul.
Știu că nu vei face asta.
 Dar totuși sper.
Sunt atît de naivă. Știu, dar nu pot face nimic. Nici miile de lacrimi nu pot spăla durerea ce o simt. Nimeni nu înțelege ce se întîmplă cu mine, toți vreau să mă schimb, să mă comport așa cum le place lor, ci nu mie.
Trăiesc un mit. În care eroul principal, este strivit din toate părțile, cît se poate de mult.
Și în firea mea de copil, apare o simplă întrebare...”De ce fac asta?”...
 ... Pentru simplul fapt, că Te Iubesc.